Domesticirea câinelui

Nu-i poți oferi câinelui tău un dar mai mare decât să-i înțelegi modul de a fi. Cu alte cuvinte, trebuie să te pui în pielea lui. Chiar dacă banii pot cumpăra o mulțime de biscuiți pentru câini și jucărele, iar orele scumpe de dresaj de obediență pot încuraja o mai mare receptivitate față de tine, în spatele scenei se petrec mult mai multe lucruri decât simpla recunoaștere a comenzii „Șezi”. Trebuie să ai răbdarea necesară și să-ți dai interesul de a-ți cunoaște câinele. Trebuie să înveți cum au evoluat câinii și cum afectează acest lucru relația dintre tine și câinele tău.

Obiectivul este să percepi câinele din punctul lui de vedere, să descoperi cum se vede lumea prin ochii câinelui și să înțelegi care îți este rolul și capacitatea în modelarea comportamentului său.

Câinele tău nu este o persoană cu patru picioare într-o haină de blană, la fel cum nu este nici vreun lup deghizat. Deși unele trăsături ale psihologiei canine subliniază trecutul comun al câinilor și al lupilor, câinele tău este mai mult decât o versiune îmblânzită a descendenților lui sălbatici, fie ei lupi, șacali, vulpi, coioți sau dingo. Câinele tău și aceste specii de canide au în comun multe caracteristici, atât ca înfățișare, cât și comportamentale, însă și oamenii au multe asemănări cu maimuțele. Înseamnă asta că suntem doar un alt fel de maimuțe? Nu chiar.

Lupii și câinii fac parte din ordinul carnivorelor (animale care mănâncă carne și trăiesc în principal din vânătoare). Deși fiecare câine aparține unei rase cu caracteristici specifice, câinii în general aparțin aceleiași familii - Canidae- din care fac parte și lupii, vulpile, șacalii și coioții.

Dacă înșiruim toate animalele domesticite de om, în ordinea domesticirii acestora, vom vedea că primii au fost câinii, cu mult înainte ca oamenii să înceapă să-și cultive singuri hrana.
Ultimele cercetări, bazate pe studierea fosilelor, sugerează că domesticirea câinilor a avut loc cu aproximativ 17.000 de ani în urmă, cu mult înaintea oilor (11.000 de ani în urmă) sau a pisicilor (acum 7.000 de ani). Primii câini se pare că au fost domesticiți în Asia și Rusia, apoi în Europa și America de Nord.

Încă de la început, câinii și oamenii au format în mod natural o relație de durată. Ambele specii erau vânători care trăiau și supraviețuiau datorită dependenței de un grup structurat ierarhic. Principalul avantaj pe care oamenii îl aveau asupra canidelor era abilitatea acestora de a învăța și de a gândi, în ciuda faptului că, în comparație cu alte animale, câinii erau și încă sunt avansați din punct de vedere intelectual.

Cu toate că strămoșii sălbatici ai câinilor erau vânători eficienți și îndrăzneți, ei se ocupau și cu curățenia, atunci când aveau ocazia. Curățenia în jurul focurilor de tabără s-a dovedit profitabilă și era cu siguranță mai puțin periculoasă decât vânătoarea unor erbivore mari, care loveau cu copitele sau împungeau cu coarnele. Beneficiind în mod regulat de mese gratuite, haitele de lupi nu se dădeau în lături de la curățarea resturilor aruncate în vecinătatea taberei sau a satelor. Pentru lupi, aceste grămezi de resturi constituiau un fel de cantină socială, unde găseau mereu mâncare pe gratis.
Ce lup s-ar mai fi obosit să vâneze, când avea la dispoziție hrană gratis în vecinătatea oamenilor? În același timp, oamenilor le convenea faptul că lupii se hrăneau cu resturile lor, pentru că astfel erau scutiți de mirosurile generate de putrezirea acestor rămășițe.

Dacă însă simbioza s-ar fi oprit aici, nu s-ar fi produs nicio domesticire. Oamenii și canidele se aseamănă însă și din alt punct de vedere - sunt ființe teritoriale. Canidele sălbatice au început să perceapă zona din jurul așezărilor umane ca fiind teritoriul lor, așa că, ori de câte ori un alt animal sălbatic sau vreo ceată de străini se apropia de tabără, canidele începeau să se agite. Zgomotul era suficient pentru a avertiza oamenii, care aveau timp să se apere. Această alarmare din partea canidelor se dovedea extrem de utilă, mai ales pe timp de noapte, când fără câini ar fi putut fi luați prin surprindere mult mai ușor.

Domesticirea câinilor n-a început când primul om din epoca de piatră a găsit un pui de lup și l-a luat acasă, hrănindu-l, oferindu-i adăpost și tratându-l ca pe un câine. Poate părea surprinzător, dar primele etape ale domesticirii au fost probabil inițiate chiar de lupi.

Singurii lupi care puteau beneficia de resturile de hrană ale oamenilor erau aceia care arau capabili să coexiste confortabil cu oamenii. Dacă un lup era agresiv sau amenințător, el era pur și simplu ucis de oameni, din motive de siguranță. Astfel, s-a generat un fel de selecție naturală - eliminarea genetică a indivizilor agresivi. Animalele care erau mai prietenoase și mai puțin temătoare puteau sta mai aproape de așezarea umană. Pe lângă mâncarea gratuită, apropierea de oameni îi proteja de prădătorii care preferau să evite contactul cu oamenii. Când aceste canide mai prietenoase s-au împerecheat între ele, au generat în timp o rasă care începea să semene cu câinii de azi. La aceste animale, caracterele genetice care favorizau domesticirea erau predominante.

Domesticirea înseamnă mai mult decât îmblânzirea unui animal sălbatic. Un animal îmblânzit permite unui om să aibă grijă de el și acceptă într-o anumită măsură prezența și controlul omului. Un animal domesticit pur și simplu este modificat genetic. Împerecherea controlată de om a dus la animale drastic diferite fizic și comportamental de strămoșii lor. Cu siguranță, nimeni nu va confunda un pechinez sau un buldog cu un lup cenușiu.

Cercetările arată că domesticirea instantanee nu este posibilă. Cercetătorii au încercat în repetate rânduri să hrănească de la naștere pui de lup și să-i integreze în familii de oameni. Rezultate au fost clar nesatisfăcătoare. Pe măsură ce se maturizau, se comportau tot mai mult ca lupii, vânând animalele domestice și de companie, atacând copiii și devenind din ce în ce mai dominanți. Deși puii de lup învățaseră comenzile de obediență de bază, nu mai răspundeau la ele după majorat și încercau să-și impună autoritatea în fața oamenilor.

Geneticianul rus Dmitry K. Belyaev a încercat să recreeze domesticirea câinilor. El a decis să nu folosească lupi, pentru că în multe zone au existat monte accidentale între câini și lupi, astfel încât acuratețea experimentului din punct de vedere genetic ar fi fost compromisă. În schimb, a ales vulpea argintie, a cărei blană scumpă l-a făcut să încerce domesticirea acesteia în scopuri economice, pentru a putea fi crescută în ferme.

Belyaev a împerecheat între ele exemplarele cele mai prietenoase și mai blânde. După doar 6 generații, diferențele erau vizibile. După 35 de generații, aceste experimente au creat animale care arătau și se purtau mai mult ca un câine, decât ca o vulpe și care au putut fi vându-te ca animale de companie.

Ce s-a întâmplat cu aspectul vulpilor? Schimbările genetice sunt complexe, astfel că, atunci când au fost împerecheate vulpile pentru a încuraja genele asociate docilității și blândeții, au fost proliferate și alte trăsături genetice, astfel încât au rezultat indivizi din ce în ce mai asemănători fizic cu câinii.

Pentru că, canidele sălbatice care se aciuaseră în preajma taberelor preistorice erau mai docile și mai prietenoase, un om preistoric mai isteț s-a gândit că dacă canidele protejau tabăra, un câine ar putea proteja o anumită colibă. Protecție la nivel personal. Această idee s-a dovedit a fi una inspirată, pentru că până la urmă câinii s-au dovedit utili în multe alte activități, cum ar fi ajutorul dat în conducerea turmelor, găsirea după miros a diferitelor obiecte sau persoane rătăcite, participarea la acțiuni militare sau la vânătoare, gardarea.

Până la urmă, ceea ce s-a realizat prin procesul de domesticire a fost blocarea comportamentului câinelui la nivelul infantil.

Neotenia înseamnă persistența caracterelor juvenile în stadiul de adult. În tabelul de mai jos putem vedea cum câinii păstrează anumite manifestări juvenile care dispar la lupi odată cu ajungerea la maturitate.

Este câinele tău un lup în blană de oaie? Ei bine, da și nu. Câinii au abordat domesticirea în ritmul lor. N-a fost un moment zero în care un copil curajos a venit la tatăl său cu un cui de lup în brațe și l-a întrebat „Tati, putem să-l păstrăm?” Domesticirea a fost un proces evolutiv lent care a implicat o progresie graduală, începând de la lupii curioși care se apropiau din ce în ce mai mult de taberele ale oamenilor preistorici.

Mai mult de 30 de specii diferite de canide și-au adus contribuția la apariția câinelui. Analizele ADN sugerează că prima canidă domesticită a fost lupul cenușiu, însă și alte rase de lupi și de asemenea șacali, coioți, dingo și anumite rase de vulpi au participat la mixaj. Astfel, orice câine poate avea combinații de gene de la toți acești membri ai familiei canidelor, pentru că un câine domestic se poate împerechea cu oricare dintre aceste specii, cu excepția vulpii roșcate, care are un număr diferit de cromozomi. Progeniturile rezultate din aceste încrucișării sunt vii, sănătoase și fertile, ceea ce de obicei servește ca dovadă că fac parte din aceeași specie sau, conform teoriei evoluției, că au un strămoș comun relativ recent.

Relația omului cu câinele a început în vremurile când supraviețuirea era singura preocupare. În această perioadă, câinii au asigurat protecție personală și ajutor la vânătoare.

De-a lungul veacurilor, câinii și oamenii au evoluat în paralel. În perioada agricolă, oamenii au modificat procesul de selecție pentru a avea câini care să decimeze prădătorii sau să conducă turmele. Odată cu dezvoltarea regatelor, s-au dezvoltat câini masivi care să apere cetățile și să ajute la război. Astfel, azi avem pe glob peste 400 de rase de câini.

Cu câteva excepții, cele mai multe talente specializate ale câinilor sunt rareori necesare, dar să nu-i spui câinelui tău asta. Ar fi prea deprimant, pentru că el crede că abilitățile sale sunt încă la mare căutare.